Strunjirea este un proces de prelucrare prin care o unealtă de tăiere îndepărtează materialul dintr-o piesa de prelucrat rotativă; este o formă de prelucrare cu strung. Procesul se bazează pe coordonarea dintre rotația piesei de prelucrat și mișcarea liniară sau curbilinie a sculei de tăiere. Prin schimbarea unor unelte precum burghii, burghii de găurit sau alezoare, pot fi efectuate și operațiuni precum găurirea și găurirea. Strunjirea este potrivită pentru fabricarea de piese precum arbori, discuri și manșoane și este capabilă să prelucreze suprafețe de revoluție-inclusiv suprafețe cilindrice interioare și externe, suprafețe de capăt, suprafețe conice și filete. Pe baza preciziei de prelucrare, procesul este clasificat în strunjire brută (clasa IT11) și strunjire de finisare (clasele IT10–IT7); tehnicile specializate includ strunjirea în oglindă, care realizează valori ale rugozității suprafeței de Ra 0,04–0,01 μm și strunjirea decorativă, care creează modele ornamentale. Avantajele cheie ale procesului includ precizia de poziție ridicată, o acțiune stabilă de tăiere, adecvarea pentru finisarea metalelor neferoase și geometria simplă a sculei.
Evoluția strungului a început cu un echipament vechi alimentat de oameni-. În 1797, inginerul britanic Henry Maudslay a pus bazele strungului modern, inventând căruciorul de scule acţionat cu plumb-şurub-, în timp ce în 1845, inventatorul american Stephen Fitch a dezvoltat strungul cu turelă, sporind capacităţile de automatizare. Acționările cu motoare electrice s-au răspândit la începutul secolului al XX-lea, urmate de apariția tehnologiei controlate prin program-în anii 1950 și de dezvoltarea rapidă a strungurilor CNC (Control numeric de calculator) în anii 1970, toate acestea au condus la îmbunătățiri continue ale preciziei și eficienței prelucrarii.
